Acasă

0
156
Foto: Kalmar Zoltan

Autor: Nicanor Casandruc

Un nor de frunze moarte se-nalță de la vânt,
Dansează în vârtej, se culcă la pământ,
Apoi se contopesc cu prispa cea de lut
Din care ies vlăstari… anii și-au luat tribut.

Fiori de amintire m-au luat chiar de la poartă,
Și lacrimile-mi cad pe cheie și lăcată,
Din fierul ruginit se-aude un scrâșnit,
Uimită e și clanța: tu? acasă ai venit?

Rămân cu gândul dus și nemișcat o vreme,
De parcă dorul meu de timpul gri se teme,
La casă părintească doar vise și tăcere
Ce stau în ea ascunse, pitite prin unghere.

Pășesc cu nerăbdare pe țoalele din tindă,
Zăresc în cămăruță covata de la grindă,
În nemișcare ei se-ascunde o poveste
Cu cântece de leagăn… Doamne ce greu îmi este!

În templu ’ăst de humă mi-am cunoscut părinții,
Din colț, la răsărit, icoanele cu sfinții…
Toate-s la locul lor… și lampa de pe masă!
Parcă îmi spun în șoaptă: bine-ai venit acasă!

Iar lângă vatra sacră zac încă trei surcele
Care au fost aduse de mâna mamei mele,
Că nu știa sărmana ce vreme va veni.
A vrut să facă focul ‘nainte de-a muri.

Pe picică, la uscat, acolo sus, pe sobă,
Mai e mărar uscat ce îl punea în ciorbă,
Nu știu când l-a cules: ce an? ce anotimp?
Păstreaz-acel miros…, a rezistat în timp.

Plângând ca un copil mă ghemui după sobă,
Toate din jurul meu îmi spun câte o vorbă,
Am adormit oftând, doar hăt… spre dimineață…
Demult n-am fost acasă! aproape de o viață!

Adaugă mai jos un comentariu cu ajutorul Facebook