Altarul simplității

0
71
Fotograf: Mihai Grigorescu

Autor: Elena Căruntu

Venea prin soarele amiezii, ducând o traistă mare-n spate
Gemea încet de neputință și repeta: nu se mai poate!
Să port povara asta grea și nimeni mâna nu mi-ar da
O Domnul meu, ce-mi ești deasupră, să fie după Voia Ta!

Și se așează pentru-o clipă, privind cu jind la trecători,
-Ce lume, ce veșminte au și prin oraș, numai culori
Căsuța mea e văruită și pe cerdac înflor mușcate,
Credeam că-i raiul cât-am eu, credeam că le-am văzut pe toate!

-Ce mușcă soarele din creștet și n-am de unde să beau apă,
Mulțimea asta-i tot grăbită, de parcă de cutremur scapă
Mă duc la mine-n casa mea, ce-mi trebuie orașul mie?
Bucata aia de puțin, e pentru mine o avuție.

-Iacă pentru un pumn de nasturi, am bătut drumul ăla lung,
Când se-nserează, cu răbdare, în pragul casei mele ajung
Găinile sunt în poiată, e doar nevoie să le-nchid
Pe masă-i lampa, mă așteaptă cu mâna mea să o aprind.

Și nu-mi mai trebuie nimic, decât un somn odihnitor,
Pe căpătâiul meu e bine și nimănui nu-i sunt dator
Vorbea de parcă în oraș, doar ea ar fi trecut părea,
Dar nu fusese niciodată și nici un om nu cunoștea.

Plecase-n zori, avea dureri și după doctor căutase
Să-i dea ceva, ce-ar potoli atâtea junghiuri de prin oase,
Sărmana, satul ei era și rai și adăpost și casă
De-aceea-n jurul ei orice, nedumerire-n suflet lasă.

Și cumpărase bunătăți, să le împartă la vecine,
Pe umerii slăbuți, bătrâni, abia, abia povara ține
Și pasul ei se potrivește, după drumeagul de sub culme,
Își va aduce aminte mâine, ce-a mai văzut o zi prin lume!

Adaugă mai jos un comentariu cu ajutorul Facebook