Amintiri din alte veri

0
333
Fotograf: Izabela Urbaniak

Autor: Liliana Burac

Se trezeau cu noaptea-n cap părinții, pe timp de vară,
Iar când se porneau la câmp nici nu se vedea afară,
Ne lăsau laptele proaspăt, în oală de lut, pe masă
Și într-un ștergar de in, pâinea albă, coaptă-n casă.

-Hai, treziți-vă oleacă, ne spunea mama duios,
Ne-ndurându-se să strice somnul nostru-așa frumos,
-Eu mă duc iar la prășit, cu bunică-tu-n Lănuț,
Voi să stați pe lângă casă, s-aveți grijă de puiuți!

Tată-tu e dus la coasă, că se pologește iarba
Și de n-o cosi acuma, când s-o duce-a fi degeaba,
Mâne-o să vă iau cu mine, în Fânaț, la adunat,
Eu cu furca înainte, voi din urmă la greblat.

-Scoateți cloștile afară și la puii de găină
Dați-le un pumn de crupe sau muiați niște făină,
Puneți-le-un chic de apă în ceva nu prea adânc
Și vedeți să nu-i ia uliul până vin eu de la câmp!

Să duceți pe șes vițelul, priponiți-l mai departe
De vițeii altora, nu de alta, s-or mai bate,
Puneți apă în căldări până o veni cireada
Că vin vitele-nsetate și să măturați ograda!

Noi, cu somnul între gene, ascultam cam cu de-a sila,
Țineam minte ce țineam, apoi Dumnezeu cu mila,
Dar când soarele-ncepea să ne ardă pe spinare,
Lăsam baltă bătătura și-o zbugheam la scăldătoare.

Treceam ulița spre șesul care ne părea o mare,
Cu valuri de romaniță așternute sub picioare,
Sfârâiau călcâiele când stârneam cârduri de gâște,
Și gâscani-înfuriați ne-alergau, vrând să ne muște.

Noi vedeam numai hârjoana ce părea a fi in toi,
Din toți țăncii de pe vale, din pârâu, lipseam doar noi,
Dar când tălpile simțeau mâlul fin și apa-n spume,
Ne rupeam de orice grijă și intram în altă lume.

Iar în firul de pârâu, jinduind după răcoare,
Bălăceala era-n toi, cât era ziua de mare,
Înotam și ne stropeam, printre broaștele speriate,
Până ne-alungau tânțarii cu înțepături pe spate.

Plini de mâl, ca niște diavoli, ne apropiam de casă,
De la poarta miroseam turtițele de pe masă,
Vedeam zâmbetul bunicii răsărind la colțul șurii,
Și căldările cu apă în mijlocul bătăturii.

Ne punea mâna pe creștet printre vorbe de mustrare,
Ne-ndemna să ne spălăm într-o balie, la soare,
Și când socotea că-i vremea, zicea:
-Eu mă duc acasă,
Da’ v-oi spune mâne-ta, ș-apoi îți vedea voi, lasă!

Nu spunea nimc, sărmana, ba, când o-ntrebau părinții,
Ne tot ridica în slăvi că am fost cuminți ca sfinții…
Parcă văd zâmbetul mamei… parcă toare-au fost mai ieri…
Azi mi-a mai rămas să depăn amintiri din alte veri.

Adaugă mai jos un comentariu cu ajutorul Facebook