Avea bunica părul alb ca fulgii care-au nins-o-n vreme

0
291
Foto: Vlad Dumitrescu

Versuri: Liliana Burac

Avea bunica părul alb ca fulgii care-au nins-o-n vreme,
Doi ochi ca două albăstrele ce scânteiau de bunătate,
Părea desprinsă din icoane sau dintr-un basm cu Cosânzene
Pe care ni-l spunea odată, când ne-adormea în miez de noapte!

Era o mână de femeie, cu trup firav ca de copilă,
Dar vrednică și înțeleaptă cum doar o sfântă poate fi,
Iar sufletu-i atât de cald și-mpodobit cu-atâta milă,
Că pentru orice vietate era în stare-a suferi!

Avea bunica firea dulce și-n toată duioșia ei
Știa s-aline pe oricine s-ar fi aflat în suferință,
Povața ei era blajină și-ntotdeauna cu temei,
În fața fiecărui suflet se apleca cu umilință!

Era atât de credincioasă, cu Dumnezeu era în toate,
Nici gândul nu și-l slobozea fără să-și facă sfânta cruce,
Ținea o candelă aprinsă la o icoană, zi și noapte
Și-ngenunchia în rugăciune seara-nainte să se culce!

Avea durerea ei adâncă, de Maica Domnului știută,
Pe care o-nvelea în lacrimi de câte ori se închina,
Nădejdea ei era la ceruri și-n rugăciune-abia șoptită
Cerea iertare și-ndurare pentr-un păcat ce nu-l avea!

În ochii mei era o sfântă, mi-o amintesc bătând mătănii,
De multe ori mă lua cu dânsa chiar la biserica din sat,
Era atâta de bătrână, se rezema de colțul stranei,
Nici dacă o picai cu ceară de-acolo nu s-ar fi mișcat!

Părea o sfântă între sfinți, înconjurată de icoane,
Mergea cu coșul la sfințit în nopțile de Înviere
Și mă întreb câtă credință era în sufletul ei, Doamne,
Să stea la slujbă până-n ziuă fără să simtă vreo durere?!

Avea bunica mâini micuțe, dar harnice ca în poveste,
Știa să facă bunătăți din ce avea la îndemână,
Erau atâta de gustoase și miroseau dumnezeiește,
Că nu s-a pomenit vreodată ceva prin străchini să rămână!

Era atât de pricepută că dovedea în toate cele,
Stătea cu furca-n brâu, săraca, doar la lumina lumânării,
Sau la războiul de țesut, tot aplecată pe vatale,
Dar ce ieșea din mâna ei erau odoarele răbdării!

Avea bunica ani destui cât să se simtă împăcată,
Chiar dacă viața ei trecuse, prea des, prin lacrimă și chin,
Dar n-am văzut-o să se plângă sau să blesteme, niciodată,
Însă amarul ei, sărmana, și-l revărsa într-un suspin!

Acuma coase ii de îngeri și răsădește flori prin Rai,
Dar mi-a lăsat în amintire cărarea ei înspre portiță,
Îmi vine-n vise printre flori… cu-același chip… cu-același strai…
Și-mi lasă urme peste suflet, că-ntotdeauna… e desculță!

Adaugă mai jos un comentariu cu ajutorul Facebook