Cât de mare-i dorul…

0
161
Foto: Stefan Bela

Versuri: Ștefania Vasile

Într-o casă veche… casă bătrânească,
Cu două mușcate uscate-n fereastră,
Stau, de veacuri parcă, două mogâldețe,
Doi părinți ce poartă ani de bătrânețe.

Ciutura fântânii, a rămas crăpată,
Nimeni nu mai vine, apă sã mai scoată.
Tatăl iese-n poartă… „O veni feciorul?!”
Mama lăcrimează… „Cât de mare-i dorul!”

A rămas de-a pururi, colo sus în tindă,
Un bătrân ceasornic, și-un ciob de oglindă…
Pe lavița veche, o fotografie,
Le zâmbește fiul, din copilărie.

Cufărul cu haine, este neatins…
Din când în când, mama, îl udă de plâns…
E închisă acolo zestrea la băiat,
A ales să plece… Nu s-a însurat…

Mama lăcrimează… „Cât de mare-i dorul!”
Toarce și se roagă, să-i vină feciorul!
O trezește, însă ciutura fântânii,
Ce se zbate-n vânturi… În sat urlă câinii…

A rămas pustie ulița din sat…
Merii dau în floare… Câmpul nu-i arat…
Toate aste gânduri, nu-i dau pace, iată!
Numai sărăcia este vinovată!

Un bătrân ceasornic, sună a durere,
Nimeni nu mai vine… cineva mai piere…
În străinătate toată lumea pleacă…
Nimeni nu mai vine, cu-o cană cu apă!

Câinii latră într-una… urlă a pustie…
Pământul ne cheamă, să fim temelie!
Șuieră prin poartă vântul, călătorul…
Părinții suspină:”Cât de mare-i dorul!”

LĂSAȚI UN MESAJ

Te rugăm introduce un comentariu!
Te rugăm introdu numele tău aici