Stă mama întristată la fereastră și ochii săi rămân pierduți în zare, în barbă-noadă lacrimile-amare, cu gândul la înstrăinarea noastră. E zi de Paști, dar casa e pustie, iar ea, bătrână și de toți uitată, ne simte-n inimă ca altădată – în preajma ei izvor de apă vie. Trec nopțile și somnul nu-i mai vine, iar gândurile strâmbe o doboară, căci se înteabă, (oare-a câta oară?): cum de-am ajuns zălog...
error: Continutul este protejat si nu se poate copia!