Ce n-aş fi dat să mai trăiască mama, să-i spun pentru o clipă ce mă doare

0
158
Foto: Vlad Dumitrescu - Versuri: Iacob Oniga

Ce n-aş fi dat să mai trăiască mama,
Să-i spun pentru o clipă ce mă doare,
Şi să-i arat din sufletul meu rana,
Nevindecată încă, în lumea călătoare.

Şi tata ne-a lăsat plângând întruna,
Cu greutăţi, necazuri şi vise spulberate,
Din când în când ne mai ajută luna,
Ca să scăpăm, odată, de griji şi de păcate.

Cât n-aş fi dat ca mama să trăiască,
Să-mi mângâie, din nou, cu palma sa obrazul,
Cu bucurii s-alerg pe uliţa din Coastă,
Iar tata să ne treacă iar pârleazul.

În grădina pustie să fie iarăşi viaţă,
Cu vaci şi oi, şi caii prinşi la car,
Să-mi zică lelea Dote, în dis-de-dimineaţă,
Că-i vreme bună, să mergem la hotar.

La gardul rupt de-atâta vremi trecute,
Să se oprească iar vecinii de ogradă,
Cu mama şi cu tata, să-şi spună vorbe multe,
Până din cer cădea-vor oceane de zăpadă.

În casa părăsită, cu bârnele crăpate,
Să mă-ntâlnesc cu fraţii, copii odinioară,
Şi-n faţa sobei, pe lemnele uscate,
Să cadă lacrimi, valuri, ca picurii de ceară.

În inima-mi bolnavă, de-atâta supărare,
S-au strâns prea multe răni şi triste amintiri,
Mă rog, o, Ţie Doamne, să vin-o vreme-n care,
O rază de lumină să-mi ardă în priviri.

Cât n-aş fi dat să mai trăiască mama,
Să-şi vadă pe deplin şi visele-mplinite,
Dar poate că, de-acolo, din cer, de bună samă,
Ea ne veghează-ntruna şi viaţă ne trimite.

Versuri: Iacob Oniga

LĂSAȚI UN MESAJ

Te rugăm introduce un comentariu!
Te rugăm introdu numele tău aici