Ce simplu se trăia odinioară…

Fotograf: Vlad Dumitrescu

Autor: Andreea Văduva

Ce simplu se trăia odinioară,
Iar oamenii păreau mai fericiți,
Le ajungeau o mână de secară,
Și n-alergau buimaci, după arginți.

Se odihneau pe patul lor din paie,
Și se hrăneau din blida lor de lut,
Înghesuiți… cu toții, -ntr-o odaie,
Bunici, părinți și pruncul nou-născut.

Duminica mergeau, pioși, la slujbă,
Afar’ de bunul, cu perciunii lui suri,
C-avea de făurit, din lemn, o cujbă…
De, ceaunul curții hrănea atâtea guri.

Nu-i auzeai văitându-se o clipă!
Deși, of, Doamne, câte le lipseau,
Obișnuiți să n-aibă, să nu facă risipă,
Chiar și firmitura, în cinci, o împărțeau.

Ce simplu se trăia odinioară,
Iar oamenii păreau mai fericiți,
Astăzi, viața ne este mai ușoară,
Dar alergăm, buimaci, după arginți.

Ne odihnim pe luxoase saltele,
Și ne hrănim din vas de porțelan,
Ne construim, avar, case-castele,
Dar n-avem pită pentru un sărman.

Duminica încingem, iar, grătare,
Ne ospătam cu mici, și cu fripturi,
Iar Semnul Sfintei Cruci, se pare,
Îl facem doar când suntem tulburi.

Și ne văităm, deși avem de toate,
Și ne văităm, de ce? Pentru nimic!
Unii, visează la o cană de lapte,
Iar noi? La ăla bio, că-i mai șic…

*CÚJBĂ, cujbe, s. f. 1. Bucată de lemn bifurcată la capăt, care se fixează în pământ sau într-un zid și de care se leagă sau se atârnă, cu un lanț, ceaunul deasupra focului.

Adaugă mai jos un comentariu cu ajutorul Facebook