Era-n gânduri afundată, încât nici nu m-a zărit

0
Foto: Vlad Dumitrescu

Versuri: Nicolae Danciu

Era-n gânduri afundată
Încât nici nu m-a zărit,
Văd pe fruntea-nrourată
Un om tare necăjit.

Ca să-i aflu supărarea
M-așez pa pat lângă ea,
Mă ia-n ochii ei ca marea
Și-și începe povestea.

Am alăptat la sân cinci,
Patru băieți și o fată,
Și-ți spun drept, mi-e greu aici,
Lor nu le-am spus niciodată.

Nici n-o născusem pe fată
Când am rămas singurică,
De atunci le-am fost și tată
Și cea mai tristă mămică.

Nu aveam un leu, încât
Bătea vântu’-n buzunare,
Am muncit cu ei de gât
S-avem cele necesare.

N-am înstrăinat niciunul
Deși nu mi-a fost ușor,
Numai Dumnezeu Preabunul
Mi-a venit în ajutor.

Le-am făcut la toți un rost,
Peste-al meu ei sunt stăpâni,
Iară eu am adăpost
La azilul de bătrâni.

C-am ajuns ca și cei mici,
Iar ei muncesc până-n seară,
M-au adus de-un an aici
Ca să scape de povară.

Îi înțeleg, nu-i ușor
C-o babă neputincioasă,
Dar mi-e dor de simt că mor
Și de aerul de-acasă…

Adaugă mai jos un comentariu cu ajutorul Facebook