Frunze-n vânt

0
150
Fotograf: Cornel M.

Autor: Elena Căruntu

Rezemată-n palma vremii, stă căsuța mai să cadă,
E doar liniște, chiar multă, nu e nimeni prin ogradă
Un bătrân uitat de soartă, calcă rar în ciomăgel,
Tremură ca frunza-n vânt, numai oasele-s de el.

Un pisic zbârlit și negru, picotește în cerdac,
Dincolo, trei ciori pe-o tufă, cât-o mie zarvă fac
Și atâtea gânduri rup din puținul trup de om,
Că și nopțile-i sunt zile, fără tihnă, fără somn.

Într-o traistă are bietul, două pâini, cartofi și sare,
Mai încolo, de-o putea, poate-și face de mâncare
A-nvățat să facă totul, când băbuța i-a plecat
E departe de copii și de oamenii din sat.

Vin din când în când feciorii, să-i aducă ce-i lipsește,
Dar nu-i nimeni dup-aceea, să vadă cum se-ngrijește
Și ar fi nevoie mare, de vreun suflet, să vorbească
Că-i lăsat de cer necazul, despărțirea s-o trăiască.

Într-o parte de perete, s-a crăpat și suflă vântul,
Doamne, și e rece în odaie, bătrânețea bat-o Sfântul!
Cum trecură anii mei, parcă tânăr nu mă știu
Și ce repede se face prin viață așa târziu.

Ba e vară, ba e toamnă, și prin suflet vine iarnă,
Așteptare și răbdare, din belșug or să mă cearnă
Și nu pot decât să rog: Doamne, Dumnezeul meu,
Să port eu cât-am suflare, tot ce e pe lume greu.

Și cu greul să mă lași să mi-l duc pe sub pământ,
Că nimic, nimic nu suntem, doar nădejde și cuvânt
Peste care vine-n grabă, liniștea și grea uitare,
Asta suntem, frunză-n vânt, vise, vise, călătoare!

Adaugă mai jos un comentariu cu ajutorul Facebook