Icoana ta, bunicule, mă cheamă

0
172
Foto: Kalmar Zoltan

Versuri: Mariana Cruceru

Icoana ta, bunicule, mă cheamă,
Din sat de munte, cu păduri de brazi…
Tu eşti acum o poză pusă-n ramă,
Ce mi-a rămas, prin vreme, până azi…

Dar asta-i aparenţă… Eşti cu mine,
Aicea, în lăcaşul de sub stern…
Indiferent de-mi este rău sau bine,
Mă însoţeşti, bunicule, etern…

M-ai învăţat tot ce-i mai sfânt sub ceruri
Şi tot ce ştiu acum, m-ai învăţat…
Tu m-ai călit să cred în adevăruri
Ce nu-şi scot existenţa la mezat…

M-ai învăţat cum să citesc… “amprente”
De urs, de lup, de cerb, mistreţ şi râs…
Şi cum să trec peste dureri ardente,
Strângând din dinţi şi fără să zic “pâs”…

M-ai învăţat şi trilurile, toate,
Prin unduirea ierbii din izlaz…
Şi-n jocul trist al vieţii, cum se poate
Să rabzi, să râzi, deşi îţi e necaz…

M-ai învăţat să urc în vârful culmii,
Unde doar cerul poate fi mai sus…
M-ai înfrăţit cu brazii şi cu ulmii
Şi codrii-aceia-n suflet mi i-ai pus…

M-ai învăţat să stăpânesc întinderi,
În goana calului cu coama-n vânt…
Şi mi-ai sădit supremele deprinderi
De-a fi un OM pe-acest imens Pământ…

Oh, Doamne, câte-ar fi de povestit,
Căci tot ce sunt, sunt datorită ţie…
Ți-oi mulțumi, bunicul meu iubit,
Când ne-om găsi, cândva, în veșnicie…

Adaugă mai jos un comentariu cu ajutorul Facebook