Versuri: Lidia Iustina Terecoasa
Unde-i copilăria-mi, Doamne?
O am în suflet, totuși nu-i…
Au tot trecut atâtea toamne
Și-s prizoniera dorului.
Casa cu prispă a bunicii
M-ademenea cu-arome dulci.
Un dud ce sta în calea fricii
Imi tot spunea:”Poți să te urci?”.
Din pod furam tot câte-o nucă
Să nu mă prindă cineva.
Bunica mă-ntreba, năucă:
„Ce faci tu, fată, spargi ceva?”
Și la icoan-avea bunica
Frumos buchet de busuioc.
I l-am furat eu, mititica,
Sperând să am, cândva, noroc…
Și-n iarnă grea, să ardă-n sobă,
El, dudul meu, a fost tăiat,
Iar pentru sufletu-mi, grea probă
Că multe vor fi de-ndurat…
S-a dus și soba cea cu plită!
Ferindu-se, să n-o frigă,
Bunica așeza, grăbită,
Felii mici de mămăligă.
Și nici bunica nu mai este.
Ea s-a retras într-un ungher
Lăsând în locul de poveste
Doar amintire și mister…
