În odaie la bunica

Fotograf: Mihnea Turcu

Autor: Mariana Adăscăliței

În odaie la bunica
Casa mică, prispă înaltă,
Iar la geam mușcate ard
Parcă musafiri așteaptă,
Și mă-ntâmpină cu drag.
-Sărut-mâna, ești acasă?…
Bine te-am găsit, mamaie!
Ea zâmbind, aprins îi chipul,
Mă poftește în odaie.
Intru-n tindă, scot papucii
Mă înclin ca la icoană,
Mă cuprinde cu privirea
Și să odihnesc mă-ndeamnă.
D’apoi cum să șed, vezi bine
Câte lucruri adunate…
Tot lucrat cu mâini de aur,
O… cât sunt de minunate!
Mă așez timid pe laiță,
Și privesc lada de zestre,
Casa-i plină de odoare,
Parcă sunt într-o poveste.
Până sus aproape-n grindă,
Rânduită cu migală,
E comândul… pregătit,
De pomeni când o să moară.
Lada veche cu pictură,
Unde ține strai cu flori,
Îl îmbracă rar acuma,
Da-l purta în sărbători.
Peste lada înflorată,
Rânduri, rânduri până sus.
Saci de dat pomeni la poduri,
Trăiste, toarse toate-n fus.
Scoarțe, lăicere, păritare,
Macaturi, carpete, țoale,
Pe deasupra plăpumi, perne,
Vălătuce de ștergare…
Atârnate pe perete
Și cusute-n nopți de iarnă,
„Plâg” prosoapele cu flori,
Toate le dă de pomană.
Cu miros de busuioc,
Și mai mult de levănțică,
Stau pierdută de uimire
Și văd lacrimi la bunică.
Să o vadă, s-o așeze ,
Vine-n fiecare zi.
Dar cui s-o încredințeze
Când bunica n-o mai fi.
Și când dau să plec mă roagă,
Dacă pot și dacă vreu”,
Ca nimic să nu se piardă
Să–i duc „zestrea” la muzeu!

Adaugă mai jos un comentariu cu ajutorul Facebook