În pământ mi-aș face casă…

0
146
Foto: Abbas Arabzadeh

Autor: Andreea Văduva

Bătrânețile m-apasă,
Ca un bolovan pe piept,
În pământ mi-aș face casă,
Dar nu-i vrerea Celui Drept.

Viața asta mi-e urâtă,
Nu mai am pe nimenea,
Singură și amărâtă,
Cine apa să mi-o dea?

Feciorul și-a luat nevastă,
S-a luat după fusta ei,
Ambii mă numesc năpastă,
Eu le zic tot „puii mei…”

Când i-aveam pe lângă mine,
Îi hrăneam din mâna mea,
După ce n-am mai fost bine,
Unul, altul mă lovea…

Ba cu fapta, ba cu vorba,
Ba cu privirile-sloi,
„Hai, babo, mănâncă ciorba,
Sau joci teatru cu noi?

Doamne, ce urât miroase!
Duhnești, mamaie, duhnești,
Ți-a întrat moartea în oase,
Cu-un picior în groapă ești!”

Ei râdeau de-al meu necaz,
Eu plângeam de supărare,
Iar cuta de pe obraz,
Parcă se-adăncea mai tare.

” – Puiul mamii, drag copil,
Suferința mea de mamă…
-Taci! Că te duc la azil…
Nu mai face-atâta dramă!

Vrei să mă cert cu nevasta?
– Cine ți-a dat viață? Ea?
– Hai că este bună asta…
N-am timp de durerea ta!”

Dup-o săptămâna, două,
Vin la mine, amândoi…
” – Ți-am găsit o casă nouă,
Cât mai departe de noi!”

– Unde mă duceți? Am casă,
Și aici eu vreau să mor…
– Haide, nu fi mofturoasă,
Cu tine nu e ușor!

Peste tot, (nu simți?) miroase,
A bătrân stătut, bolnav…
– Doamne Iisuse – Hristoase,
Ce ți-am făcut așa grav?

Fiule, vreau să-ți vorbesc,
De ce mă alungi întruna?
Neveste se mai găsesc,
Însă „mama” e doar una…“

Într-o cameră de-azil,
Bătrânețile m-apasă,
Crunt e dorul de copil,
În pământ mi-aș face casă…

Adaugă mai jos un comentariu cu ajutorul Facebook