Îi mai privim când fac un pas
Ar vrea să aibă iar putere,
Părinţii noştri au rămas
Săraci, dar plini de mângâiere.
În viaţa lor ca o câmpie,
Au semănat tot grâul muncii,
S-au agitat să ţie vie
O casă şi să-şi crească pruncii.
Ne-au învăţat, ne-au spus poveşti,
Ne-au încântat copilăria
Şi pleacă – acum din stări lumeşti,
Ca să colinde veşnicia.
Vieţii noastre au dat contur
Ne-au apărat şi ne-au dat nume,
Ne au uns cu al mirului strop pur
Şi ne au eliberat în lume.
Privim la mâna lor bătrână
Care-a trudit din greu o viaţă
Va deveni totul ţărână,
E trist. Dar asta ce ne învaţă?
Le mai simţim încă privirea
Ce petrecea pe fiecare,
Le clocotea în piept iubirea
Ce-o dăruiau fără-ncetare.
La ceasul lor de bătrâneţe
Părinţii de copii uitaţi,
Strâng lacrimile cu tristeţe
Şi mor de ele-împovăraţi.
Acum, când noi facem popas
Ne doare rana şi ne pasă,
Şi vrem ca ei să fi rămas
Nu-n mintea noastră, ci acasă.
