Versuri: Văduva Andreea
La un colţ de stradă, o biată bătrânică,
Ţine mâna-ntinsă, tremurând de frig,
Şi repetă-ntruna : „Dă-mi bani de o pâinică,
Sau de nu ai, copilă, măcar de un covrig.
Copiii m-au lăsat, asemeni unui câine,
Singură să urc pe-a bătrâneţii scară,
Ce le pasă lor? Eu pot muri şi mâine,
Nu le mai sunt mamă, acum îmi spun „Povară”.
M-au izgonit din casă, ca pe un tălhar,
Ce-a venit să fure fără judecată,
Mi-au smuls şi verigheta de pe inelar….
Şi mi-au zis sec: „Să nu te-ntorci vreodată!”.
I-am rugat, copilă, ca sclava, în genuchi,
Să aibă milă de lacrimile mele,
Ce se strângeau sub barba mea, mănuchi,
Dar au călcat ca nişte şerpi pe ele…”.
La un colţ de stradă, o biată bătrânică,
Ţine mâna-ntinsă, aşteptând pomana,
Deseori sărmana, oftând, pe gânduri pică
Copiii îi spun „Povară”, nu îi mai spun „Mama”.
