Autor: Andreea Văduva
Mă cheamă pământul, băiete,
Mă cheamă și mi-s singurea,
Iar boala mă soarbe cu sete,
Sub crucea greoaie mă vrea.
Pășesc prin odăi, fără vlagă,
Târând după mine baston,
Copile… mi-s tare oloagă,
Ai ști dac-ai da telefon…
Cu urlet duc pâinea la gură,
Și apa mi-o beau tremurând,
Nimica nu-i prin bătătură,
Doar Mișu se-aude lătrând.
Când aveam în trup putere,
Munceam curtea, 2 țărani,
Orătănii, flori, nuci, mere,
Azi? Doar pir și bolovani.
Tăticuțul tău, sărmanul,
S-a dus, dorindu-și nepoți,
Așa-i moartea, dă cu banul,
Până când ne ia pe toți…
Cimitiru-i prea departe,
Iar eu, prea bolnavă mi-s,
Dar în fiecare noapte,
Îi duc garoafe în vis.
S-a pus praful pe icoană,
N-am mai șters-o de ani buni,
Prin toată casa, bag seamă,
E mizerie, stricăciuni…
Nu mai miroase-a turtă,
Nici a colaci, cozonac,
Mâinile-astea nu m-ajută,
Oricâte aș vrea să fac.
Vine iarna, lemne nu-s,
Frigul suflă prin basmale,
Înc-o plapumă mi-am pus,
Să nu simt rece la șale…
*
Mă cheamă pământul, copile,
Mă cheamă și n-am ajutor,
Vino acas’, atât cât mai am zile,
Mi-e frică singurea să mor…
