Singurătatea i-a fost bun tovarăș…
Și o icoană veche, ce o prețuia!
Dar tot la fel de vechi, era și cucul
Ce, intr-un ceas mereu se ascundea.
Strângea-n pestelca ei, de toate…
Dar, tot ce atârna mai greu,
Era, (cred) multă bunătate,
Ce mie-mi va lipsi mereu.
Ne aștepta la masa ei, tăcută…
Și tresărea,… de câte ori suna
Un telefon, ce-l mai pitea pe prispă.
(De multe ori, cu asta se-alina!)
Nu mai plângea demult sărmana!
Și lacrimile i-au secat, pe rând;
Nicicând nu-și mai găsea hodina…
Se consola adesea… Suspinând.
Precum e-afară… e și-n suflet!
E toamnă-n calendar, și-aș vrea
Din când în când, să-i fur un zâmbet…
(Dar, m-amăgesc… Așijderea.)
