Mama și azilul

Fotograf: Albin Fulvius Sebastian

Autor: Mary Otilia Mari

Pe sub poale de pãdure,
Plânge frunza cea de fag
Și se-așterne în ograda
Unde am crescut cu drag.

Porțile sunt larg deschise,
Pe sub prispã lemnul doarme
Cã din toamna ce-a trecut
Focu-n sobã nu mai arde.

Piatra din cãrare-i rece,
Parcã-i lacrimã de-argint
Pe sub geamuri urlã dorul
Lanțu-n ușã-i ruginit…

C-am plecat în țãri strãine,
Mama mea cu cin’ s-o las?
Am dus-o, chiar de n-a vrut
La azilul din oras.

Am lăsat-o lãcrimând,
Și i-am spus, c-ai s-o duci bine,
C-o sã mã întorc curând
Și te iau acas’ la mine.

A trecut o primãvarã,
Și-apoi vara, toamna grea
Și mã uit mereu spre ușã
Sã o vãd pe fata mea.

Este alb totul în jur,
Pereți, paturi si-așternut
Dar mie îmi fuge gândul
La pereții mei de lut…

Nu-mi lipsește pâinea caldã,
Dar mi-o întinde un strãin
Are mâna rece tare
Noaptea somnul mi-este chin.

Nu mai vreau sã stau aici,
Sã zac pe cearșaf curat
Vreau sã dorm pe țol de lânã
Dar sã fiu în al meu pat.

Și mã tem cã trece toamna,
Iarna drumul îl înfundã
Și copila mea cea dragă
La mine n-o sã ajungã.

S-a lãsat ceața pe ochi,
Simt un frig pânã în oase
Pe sub geana mea cãzutã
Lacrima șirag îmi coase,

Cã mi-e dor de casa mea,
Și-aș plãti o liturghie
La biserica din sat
Fata mea înapoi sã vie.

Sã aprind o lumânare
La cel care i-a fost tatã
Pâna când a închis ochii,
A strigat la a lui fată.

Simt si eu așa… sfârșitul,
Și-am sã mor într-un azil
Mi-e dor sã vãd rãsãritul
Casa mea și-al meu copil.

Adaugă mai jos un comentariu cu ajutorul Facebook