Mi-e dor de sat, de satul ce se stinge, îl părăsesc pe rând toți oamenii frumoși

Foto: Elena Simona Craciun

Autor: Dorin Dumitriu

Mi-e dor de sat, de satul ce se stinge,
Îl părăsesc pe rând toți oamenii frumoși,
La fiecare poartă o biată mamă-și plânge
Copii plecați în țări străine, neîntorși.

Mi-e dor și de ogorul negru aburind,
De pâinea mamei coaptă-n vatră,
Mi-e dor, atât de dor să mai colind
Pe drumul vechi, să calc pe fiecare piatră.

Mi-e dor și dorul asta doare tare,
Mi-e dor de bunii ce plecau la coasă,
Și sufăr mult că satul care astăzi moare
Nu mă mai face să mă simt acasă.

Și azi când primăvara-i rece și ploioasă,
Când cad în ploi petale albe de salcâm,
Văd doar bătrâni cu o privire-ndurerata
Ce se grăbesc spășiți spre un tăcut tărâm.

Se duc ca floarea de salcâm în vânt
De parcă nici n-au fost pe-această lume,
Și-n alte țări, copiii lor plângând
Nu pot nicicum o lumânare a le pune.

Mi-e dor de sat, și dorul ăsta doare,
Privesc în jurul meu și mă cutremur,
Voi nu vedeți că satul nostru moare,
Că plâng bătrânii și salcâmii singuri?

Adaugă mai jos un comentariu cu ajutorul Facebook