Mi-e dor de satul și de casa-n care…

0
372
Foto: Oana Ivan

Versuri: Ștefania Vasile

Mi-e dor de satul și de casa-n care
Lumina zilei am văzut cândva,
Și de grădina ce avea o floare,
Sădită odată chiar de mâna mea!

Mi-e dor de masa, ce seară de seară,
Ne aduna pe toți în jurul ei,
Iar mama ne-ndemna pe fiecare,
Să mâncăm tot, să creștem măricei.

Și povesteam tot ce-am făcut la școală…
Ne bucuram de fiecare clipă!
Râdeam… glumeam cu toții împreună,
Că nu aveam de ce sã purtăm pică!

Mi-e dor când ne jucam cu toți pe-afară,
Și alergam pe dealuri și câmpii,
Stăteam afară de cu zori în seară
Și nu ne săturam să fim copii!

Mi-e dor de patul mare din odaie,
Ce împărțeam cu a mele surori,
Și de salteaua grea, plină cu paie,
Ce ne ținea de cald până în zori.

Azi, nu mai e nici patul din odaie,
Bătrână e și mama, sărăcuța!
Distrusă e salteaua cea de paie,
De câte lacrimi a vărsat măicuța!

Cã ne-a învățat mereu sã ținem seama,
Și să avem în minte neîncetat:
Cât de departe-o sã ne poarte Viața,
Să nu uităm de unde am plecat!

Și oricum ne-ar fi soarta: urâtă sau frumoasă,
Sã nu uităm nicicând s-avem cei șapte ani de-acasă!!!
Să ne unim și ajutăm, când unul e la greu,
Să n-așteptăm în schimb răsplată, că ne-o dă Dumnezeu!

Acum sunt mare și la fel ca frații,
Am vrut să ținem seama de frăție,
Dar ce păcat… că am ajuns ca alții,
Avem frăția numai pe… hârtie!

Mi-e dor măcar o dată (posibil de ar fi),
Să-ntorc a vieții roată să fim din nou copii.
Dar cin’ se mai gândește azi la tot ce-a fost demult?
Că-ncet încet cu anii, frăția s-a pierdut!

Adaugă mai jos un comentariu cu ajutorul Facebook