Mi se duc vecinii, Doamne!

Foto: Sorin Onișor

Autor: Claudiu Văduva

Mi se duc vecinii, Doamne, lăsând satul tot mai gol,
Plâng copiii, plâng nepoții după amintirea lor,
Plânge coasa după fânul ce-a rămas uscat pe vale
Iară sapa ruginită, după tine, țață Floare.

Peste poarta aplecată stă un lacăt fără chei
Iar gutuia din fereastră nu mai e la locul ei,
Cărămida din cuptoare prinde iar formă de lut
De când vatra nu mai coace pâinea ce-o ungeam cu unt.

Urlă câinii-n Dealu’ Mare…- Îi auzi, bădie Ioane?
Parcă strigă la matale să vii să le dai mâncare,
De când ne-ai lăsat în urmă și-ai plecat fără să spui
Toată munca ta de-o viață a rămas a nimănui.

Mai la deal cu patru case parc-o văd pe baba Leana
Cum stătea-n genunchi, săraca, udând florile cu cana,
Le îngrijea ca pe copiii ce-i plecaseră în lume
Să își facă fiecare câte-un rost și câte-un nume.

Pe băncuța de la poartă nimeni nu mai stă un ceas,
Că din toate câte-au fost, doar Măria a mai rămas,
Îmi aduc aminte vremea când se încălzea afară,
Ieșeau toate la povești până mai târziu în seară.

Tot mai gol mi-e satul astăzi și mai gol mă simt și eu,
Mi s-au dus vecinii, Doamne și îmi este tare greu,
Au plecat să-și doarmă somnul la biserica din vale
Și m-așteaptă să mă duc să le aprind o lumânare.

Adaugă mai jos un comentariu cu ajutorul Facebook