Nimenea nu-mi trece pragul… Uneori numai toiagul

0
164
Foto: Dan Tautan

Versuri: Văduva Andreea

Nimenea nu-mi trece pragul,
Uneori, numai toiagul,
Mi-e martor la suferinți,
Suntem mulți, orfani-părinți.

Copiii m-au dat uitării…
Gustul pâinii și al sării,
Îi dezgustă, nu-l mai vor,

Pe masa străinilor,
Au totul ce le poftește,
Iar mama lor, flămânzește.

Mi-au luat telefon, cândva,
„Să răspunzi când te-om suna!”,
De trei ani n-au mai sunat…
Mă-ntreb, oare l-am stricat?

Le-am pus la poștă un plic,
Cu sufletul strâns și mic,
Cu acel suflet de mamă,

Dacă treceau printr-o dramă?
Dar erau bine-mersi…
Mi-au trimis niște hârtii,

Și un bilet scris pe fugă,
„Sperăm, maică, să-ți ajungă!”.
Câteva bancnote-amare,

Nu-mi șterg lacrimile, care,
S-au făcut, pe al meu chip,
Răni adânci de-atâta timp…

Ce știu ei? Că eu, bătrână,
Stau cu icoanele-n mână,
Și mă rog, pe la toți sfinții,

(Așa cum… mai fac părinții.)
Să îi ferească de rele,
Chiar cu prețul vieții mele?

Copiii m-au dat uitării,
Aștept ziua-nmormântării,
Poate-așa am să-i văd strânși,
La căpătâiul meu, plânși…

Adaugă mai jos un comentariu cu ajutorul Facebook