Autor: Andreea Văduva
O venit molimă grea,
Să ne despartă, bărbate,
Acum, chiar mi-s singurea,
Cimitirile-s legate…
C-așa-au vrut boierii țării,
Să pună lacăt la cruci,
Iar flacăra lumânării,
Să o stingă. Zăbăuci!
Nu fi supărat, nu plânge,
Că groapa ți-e numai pir,
Oi veni, pe tot l-oi strânge,
Jumulindu-l, fir cu fir.
Dar astăzi, baba nu poate,
Că i s-a făcut program,
Ies doar să-mi iau pită, lapte,
Asta, dacă bănuți am…
Și-apoi, mă rog la Iisus,
Cu matale-n colț de gând,
„Nu-l Lăsa acolo Sus,
Singur, ca și la mormânt.”
Stăm cu toții în ogradă,
Izolați, precum leproșii,
Nu știu cât e propagandă,
Și cât mor, de virus, moșii.
Mă uit și eu prin jurnale,
Lama coasei se ascute,
Prin toată lumea e jale,
Chiar și-n țările avute…
Nici măcar la Înviere,
Nu ne-au lăsat la morminte,
Au început toți să zbiere,
Până și taica-părinte.
Dar cică, au dus lumină,
La fiecare-adormit…
Gândul ăsta mă termină…
Oare la tine-au venit?
*ZĂBĂUC, -Ă, zăbăuci, -e, adj. (Și substantivat) Zăpăcit, aiurit, năuc.
