O casă sfântă

177
Fotograf: Mihai Grigorescu

Autor: Nicanor Casandruc

Îmi amintesc cu nostalgie și acum,
De-o poartă, scârțâind, și de cireșul de la drum,
De-acea căsuță, cu-o singură fereastră,
Pe care-o am în gând ca fiind cea mai frumoasă.

Și-n jurul ei, erau numai copaci,
Cerdacul, sprijinit de trei martaci,
Câțiva butuci de vie, din care tata făcea vin,
Din streașină-atârna un leagăn de copil.

Acolo am crescut și eu și frații mei,
Și mama ne-adormea cu cântecele ei.
Primele lucruri pe care le-am văzut,
Au fost zâmbetul ei și prispa cea de lut.

O amintire ce-a rămas neștersă
Mă arde-n suflet dorul de-acea casă
De aș zbura, aș merge-n fiecare zi,
Și mai frumos de-atât, ce oare poate fi?

În inimi toți avem o casă sfântă,
Frânturi de vise-n care mama cântă,
Ne aparțin și nu le vom uita vreodată.
Gândind la ele, viața-i mai înseninată.

Rămâi așa cum ești, un om adevărat,
Dacă nu uiți de unde ai plecat.
Doar amintirile acestea pot să spună…
Cât valorează casa cea de humă!