Versuri: Lili Șipoteanu
Odată, când eram copil,
Mă întrebam cum o fi, oare,
Prin ploi de soare să pășești
Când ești ca mama, așa, mare.
Și mă gândeam cum e să poți
Să duci în spate zi lumină,
Să muncești noaptea pentru-ai tăi,
Ca tatăl meu, fără hodină?
Și îmi doream atât de mult
Să fiu o clipă cum e mama,
Ca vântul, cum aleargă ea,
Pentru-ai ei prunci, învingând teama.
Și-apoi, ca tata aș fi vrut
Să tot muncesc sub văl de stele
Să fiu primit-apoi cu drag
Când vin în pragul casei mele.
Dar timpul a trecut discret
Mi-a pus în cale anotimpuri,
Și încercări multe mi-a pus,
Și împliniri, și ploi de gânduri.
Și m-a făcut să înțeleg
De unde-avea mama putere,
Tata, cum de nu obosea
Și cum de-avea atâta vrere.
Astăzi, în locul mamei sunt
Ca aripa de vânt divină,
Te pomenesc, tată, mereu,
Când stelele îmi dau lumină
Atunci când somnul mi-e fugar
Și multe treburi îi iau locul,
Mai cu folos, mai în zadar,
Cum fiecăruia-i norocul.
Odată, când eram copil,
Tare-mi doream să fiu mai mare,
Dar azi când sunt, șoptind îmi spun:
„Tu, viață, ești înșelătoare!
Te vezi prin ochi nevinovați
Desprinsă, parcă, din poveste,
Iar când la tâmple-avem argint
Această vrajă nu mai este.”
