Pe lângã noi, era o casã

0
223

Pe lângã noi, era o casã,
Cum prea puţine-n sat, erau…
Era-ngrijitã şi frumoasã,
O admirau, toţi ce treceau!

Avea grãdinã şi livadã,
Şi-avea pridvorul, plin de flori,
Iar toatã ziua prin ogradã,
Erau ai ei, locuitori!

Iar primãvara, cum da colţul,
Mustos, al ierbii, pãpãdii,
Se ridica în aer, colbul,
Sãltat din joaca de copii.

Dar anii au zburat prea iute,
Bãtrâna, singurã a rãmas,
O tot vedeam mereu prin curte,
Cu lacrimi multe pe obraz.

O vizitau, din când, în când,
Cu daruri multe-ai ei nepoţi.
Dar, o lãsau tot lãcrimând,
Cã îi vedea cum pleacã toţi!

Iar, într-o zi, de grea durere,
A îmbrãcat straiul cel bun,
Şi cu icoana, strânsã-n braţe,
Ea a plecat pe-ultimul drum!

Au plânso-n urmã, toate cele,
Şi toţi sãteni-n urma ei,
Iar, cu aceleaşi lacrimi grele,
Plângea la poarta ei, un tei!

Cã, multe zile a umbrit-o,
Şi lacrimile, i-a uscat,
Când toţi, ai ei au pãrãsit-o,
El i-a fost martor, nemişcat!

Şi-ncet, cu anii, casa-naltã,
Primi doar vânturi reci şi ploi,
Acum se sprijinã de-o pantã,
Cã i-au rãmas pereţii goi.

Azi, doar livada-mbãtrânitã,
Şi vreun vecin, care îi pasã,
Privesc ograda pãrãsitã,
Şi spun :”Aici, era o casã!”

Versuri: Stefania Vasile

LĂSAȚI UN MESAJ

Te rugăm introduce un comentariu!
Te rugăm introdu numele tău aici