Pustiu, pustiu îmi este gândul, că s-a-mpăraginit pământul

0
86
Fotograf necunoscut

Pustiu, pustiu îmi este gândul,
Că s-a-mpăraginit pământul!
La casa iarba-i pân’ la geam,
Și lacrimi până-n barbă am.

Mă-ntorc acum de prin străini!
În curtea casei, numai spini,
Pe frații care sunt în sat,
Nimic nu i-a interesat.

Îi macină invidia,
Acuma casa este-a mea.
Bănuții pe care i-am dat,
Sunt sigur că i-au terminat.

Când scumpii noștri dragi părinți,
Plecat-au amândoi la sfinți,
Toți au sărit cu gura mare,
Ca să le dau la fiecare.

Și moștenire am făcut,
Le-am dat la toți cum am putut,
Și ei, ca drept de mulțumire,
Vorbesc de rău acum de mine.

Cu toții au vrut să o vândă,
Căsuța dragă, ce e sfântă,
Unde cu toții am crescut,
Trăind așa cu ce-am avut.

Dar eu nu am vrut ca să-i las!
Când auzeam, nu aveam glas.
Munceam greu în străinătate,
Să adun bani să le dau parte.

Nu am venit cam de vreun an.
Ei nu au smuls un buruian!
Și totul pare pustiit,
Nimica nu au îngrijit.

Mormintele sunt tot așa.
Ei spun că este treaba mea.
Am să mă duc ca să le fac,
Ca să nu râdă lumea-n sat.

Ce oare Doamne să mai fac?
Cum pot cu frații să mă-mpac?
Nu au nici milă, și nici jale,
Și văd în mine doar parale.

Versuri: Nicanor Casandruc

LĂSAȚI UN MESAJ

Te rugăm introduce un comentariu!
Te rugăm introdu numele tău aici