Raiul meu… câmpul cu flori

Fotograf: Vlad Dumitrescu

Autor: Teodora Dumitru

Mai la deal de casa noastră cu muşcate la fereşti,
Era o câmpie-ntinsă parcă ruptă din povesti.
De când am venit pe lume lângă ea m-am pomenit
Şi fiind copil la țară, acel câmp l-am indragit!

Era locul meu de joacă, cel mai drag și cel mai sfânt,
În ochii mei de copil era raiul pe pământ!
Ne-adunam mereu acolo cu copii de vârsta mea,
Anii cei curați de atunci nici acum nu-i pot uita!

Alergam prin iarbă crudă printre mii de floricele,
Ascultam păsări cum câtă şi-nalțam imnuri cu ele!
Peste cerul clar al verii când se mai ivea vreun nor,
Ca să nu ne strice joaca pleca și el călător.

Cât era ziua de mare timpul nu ne ajungea,
Când ziua-şi închidea pleoapa, venea mama ne striga…
Şi striga dar cin’ s-audă… ne striga de multe ori,
Că, dacă ne-ar fi lasat, ne jucam până în zori!

Nouă pietre, baba-oarba, țară, țară vrem ostași…
Şi atâtea alte jocuri la care eram părtaşi,
Ne fura timpul în grabă, că nici nu băgam de seamă,
Prin clepsidra ce nu iartă s-au scurs anii fără teamă.

Uite aşa, pe rând s-au dus verile copilariei,
Acolo în raiul nostru pe câmpia bucuriei…
Nu pot spune în cuvinte, de-acei ani cât mi-e de dor…
De prietenii de joacă şi de câmpul plin cu flori!

Adaugă mai jos un comentariu cu ajutorul Facebook