Se mai aude când şi când lătratul vreunui câine către asfinţit

0
120
Fotograf necunoscut

Versuri: Mariana Adascalitei

Se mai aude când şi când lătratul
Vreunui câine către asfinţit
De pe cărări ce nu mai poartă nume
Bătrânul trage poarta obosit.

În zi de vară se uita la cer
Şi dor i s-a făcut de-al său ogor,
A prins curaj şi-a căutat toiagul
Şi a pornit la deal încetişor…

A luat şi traista veche din cuier
Ce n-a mai fost de nimenea purtată,
A pus ceva merinde ca de drum
Mai mult să simtă cum era odată…

O traistă veche, în care tinereţea
Parcă a rămas ascunsă într-o poveste
Şi dacă-o scutură şi-o pune-n spate
Se face iarăşi tânăr, fără veste…

Ajuns pe deal, picioarele-s de plumb,
Cu paşi greoi, -(acum ce tare-l dor)
Şi nu mai are nici o bucurie
Decât să-şi vadă-un „petic” de ogor…

Amiaza l-a găsit îngândurat
Şi rătăcind prin amintiri ca-n vis
Şi multe lacrimi soarele-a uscat
Din câte pe obraz i sau prelins.

Pe sat, se prăvălea umplând văzduhul,
De la clopotniţă un dangăt răguşit
De sau cutremurat şi om, şi zare,
Vai, Doamne!… -Cine-o fi murit…

Ia pălăria roasă şi-o flutură în zare,
In semn de salutare sau semn de rămas bun,
Sub dangăte de clopot, răpus de supărare,
Porneşte poticnindu-se la drum…

Încet, încet cu lacrima în barbă,
Tresare apoi la scârţâitul porţii,
Dar gârbovit si împăcat cu soarta
Şi-i tot mai resemnat în faţa morţii.

Răstoarnă a lihamite desaga
Şi vede-aievea ape repezi, grâne,
Şi dangătul de clopot l-asurzeşte
Mă cheamă auzi?… Aşteaptă-mă, Stăpâne…

LĂSAȚI UN MESAJ

Te rugăm introduce un comentariu!
Te rugăm introdu numele tău aici