Versuri: Jane Crisan
Se sting bătrânii noștri… Vai, ei se sting
Încet… ca o povară… Cu suflete de ceară
Ce se topesc și curg când flacăra ating,
Sperând că mai apucă o nouă Primăvară…
Li-s pașii grei de vreme și de dureri ascunse…
Li-e mintea tulburată, și nu mai înțeleg
De ce-s trădați de viață, și zilele li-s plânse,
Ca de-un blestem ce-atârnă atâta de vitreg…
Se sting bătrânii noștri, dar cui îi pasă-acum?
Ei și-au făcut menirea și timpul lor s-a scurs…
E trist astăzi și singur popasul lor pe drum,
Căci viața cea ingrată i-a scos din al ei curs…
Li-e masa plâns și jale, li-e somnul un coșmar…
Prieteni doar pereții cu care mai vorbesc…
Mai scot o amintire ascunsă-ntr-un sertar…
O poză-ngălbenită pe dos c-un „te iubesc”…
Cândva au fost toți tineri, frumoși, cu demnitate,
Și au lăsat în urmă însemne de mândrie…
Dar cui îi pas-acuma de tot ce-au fost, și poate
Ar fi putut să fie, de nu-ți dădeau tot ție?
Se sting bătrânii noștri… Vai, ei se sting
Încet… ca o povară… Cu suflete de ceară
Ce se topesc și curg când flacăra ating,
Sperând că mai apucă o nouă Primăvară…
