Știu că ți-e dor și ție, dar îți las la colțul casei câte o scrisoare

De câte ori te caut pe pământ
Se-aud privighetori cântând în zare,
Și-mi spun că porți o aură de sfânt,
Ce-și reclădește viața lângă soare.

Îți scriu de-acasă, poate vei citi,
Când vei străbate cerul peste ape,
Pe-aici e vară, dar și frig, să știi,
Și-n suflet a-nvățat adânc să sape.

Știu că ți-e dor și ție, dar îți las
La colțul casei câte o scrisoare,
Să vii, din când în când, să faci popas,
C-am pus, în ea, și gândul care doare.

Au înflorit, pe dealuri, în culori,
Poteci pe care le urcai în grabă,
Și-ți poartă amintirea printre flori,
Iar când mă văd parcă își fac de treabă.

Singurătatea are masa ei
Și stă în locul tău ca o mireasă,
Dacă privești atentă-n ochii săi,
Îți zice că aici se simte-acasă.

M-apasă, mamă, dor nestăpânit,
Iar liniștea se vrea, de-acum, stăpână,
Tu ești icoana mea pe răsărit
Și-ngenunchez cu palmele-n țărână.

Versuri: Gina Zaharia