Sunt toate ușile-ncuiate, dar cheile atîrnă-n cui…

0
349
Foto: Laurentiu Vasilescu

Prin colbul aspru de la țară,
Nu trec căruțe, scârțâind…
Mai rar miros de fân se-nalță,
Doar câini se mai aud, lătrând.

Tot mai puțină lume parcă
Își dă binețe la răscruci.
Și tot mai multe porți legate,
Și mai puțini bătrâni cu nuci…

Fântâni cu visele secate
Își poartă cumpăna pe umeri…
Și-ascund: cuvinte, doruri, soapte,
Acolo, în adâncuri tulburi…

Un sat intreg, cu lume buna
Și-a pus zăbrele în ferești.
Și au plecat, lăsând în urmă
Ogrăzi cu scrînciob și povești…

Sunt toate ușile-ncuiate,
Dar cheile atîrnă-n cui…
Rămas-au casele uitate
Și lacătele nimănui…

Mai întâlnești cîțiva la vatră
Din gospodarii cei cu veac…
Unde să plece, dacă-s singuri?
De ei si timpul a uitat…

Așa, cu ei respira satul
Și prinde viață mahalaua.
Chiar daca, in toiag la poartă
Ei stau pân li se stinge steaua…

Cu ei, pe drumuri istovite
De gropi și garduri dărâmate,
Mai trece câte-un cârd de gâște,
Mai trec furiș vre-o două capre…

Mă poartă pașii pe cărare
Și-un „bună ziua” vreau să strig…
Dar nu e nimeni sa-mi răspundă,
Decât un nuc îmbătrânit…

Mai merg si văd înalt pelinul
Pe drum de țară inflorit.
Stă numai moș Ion la poarta –
Păzește satul părăsit…

Versuri: Diana Sava Daranuța

LĂSAȚI UN MESAJ

Te rugăm introduce un comentariu!
Te rugăm introdu numele tău aici