Ulița bunicilor

0
59
Foto: Andrei Bucisan

Autor: Elena Căruntu

Pe aceiași uliță și bancă, doinește-o amintire dragă,
Iar jugul gândurilor noastre, tot lângă vatră vor să tragă
Că nu e loc să ispitească încât să uiți-al cui ai fost
Ți-e rădăcina smulsă-n zece și tot în satul tău ai rost.

Acolo unde se întâlnesc bunicii cu vecini și neamuri,
Să depene pe fusul serii, trăiri și trudă pe sub ramuri
Și cade-o frunză ruginită, pe creștetul unui bunic,
Zâmbind șăgalnic și cuminte, cum nu s-ar fi-ntâmplat nimic.

Ce chipuri blânde și frumoase, ce suflete de sfinți aveau
De unde pot acum, o Doamne, bunicii mei să îi mai iau?
În suflet poate, sau prin vise, se-ntorc și stăruie puțin,
Au treabă, da, să zugrăvească un rai cu soare și senin!

Și ulița e mai pustie, mai netezită banca-mi pare,
Potecile sunt înierbate, fântâna seacă, apă n-are
Plutește-n aer amintirea și ramurile sunt plecate,
Aud-a nopții taine mii și parcă vor îmbrățișate.

Bunicii mei, bunicii noștrii, surâd cu orice dimineață,
Dar nu ne spun cum să trăim cu dorul lor, întreaga viață
Iar la răscruce de suspine, mai greu ne pare lemnul crucii,
Tânguitor și rupt din cer, se-ngână-n primăvară cucii.

Pe ulițe cu urme-adânci, mai trece-un vis, sau poate-o mie,
Să șteargă lacrimă din gene, a zânei din copilărie
Și gem cu brațele-adunate, bunicii sprijinind tăceri,
Când raiul își deschide poarta și îngerii se fac străjeri.

LĂSAȚI UN MESAJ

Te rugăm introduce un comentariu!
Te rugăm introdu numele tău aici