Un paradis pierdut

0
241
Fotograf: Vlad Dumitrescu

Autor: Elena Căruntu

Un scăunel cu trei picioare, mai râde câteodată strâmb,
La clopotul rămas stingher, în vârful unui ram de dud
Pe gardul prăbușit în curte, se-nghesuiesc patru ulcele
Și plânge vântul supărat, când se izbește printre ele.

Demult, pe scăunel stătea, o bunicuță când mulgea
Și fredona o doină veche, cu amintiri din vremea sa
Ce bucurie, ce frumos, se răsfrângea pe chipul său,
Nu avea teamă de nimic, decât de bunul Dumnezeu.

Și din căsuța împrejmuită, se mai zăresc ziduri căzute,
Amestecate cu șindrilă și scânduri din ferestre rupte
Din când în când, un câine vine, adulmecă împrejurimi,
Dar nu e nimeni să-l hrănească și pleac-aiurea prin vecini.

Un liliac se-apleacă-n tindă, să cheme parcă pe stăpână
O ramură tremură-n vânt, și parcă seamănă cu-o mână,
Ca un salut la trecători, un semn c-aici mai locuiește
Ceva din truda unei ființe, cu liniștea ce nimicește.

În coastă se întrec în straie, când înfloresc nebuni, salcâmii,
Că-ntr-o paradă de miresme, în palma timpului și-a lumii
Și râde-n barbă scăunelul, că numai el e-aproape întreg,
Nici zidurile, nici copacii, de ce-i așa nu-l înțeleg.

De parc-ar fi scăpat de rele, ori de-a stăpânei greutate,
Un naufrag ce-a văzut multe și-a răzbit a vieții toate
Un colț de cer, pune lumină și întunericul și-l pune,
Pe locul unde mai demult, era un paradis pe lume!

Adaugă mai jos un comentariu cu ajutorul Facebook