Autor: Elena Căruntu
Venea din când în când, cu două mere-n sân,
Călca anevoios, atentă la picioare
Zâmbea cu îngăduință și chipul ei bătrân,
Se lumina de drag, nici nu spunea ce-o doare.
Cu glasul tremurând, ne povestea de toate,
Vecinii unde-s duși și câte sunt prin sat
Era în ochii săi, atâta bunătate
Căci pare că-i aici! Bunica n-a plecat!
A fost și va rămâne prin vremuri ce-o să fie!
Un strop de amintire ce-mi stăruie pe prag
Din lumea ei ascunsă, bunica încă-i vie,
Să vină-n visul meu, cu același suflet cald.
Și-o văd cum ar fi azi: Mergând pe poteceaua!
Ce duce la fântână, în mână c-un urcior
Legându-și peste frunte, cernita-ei basmaua,
Oprindu-se să șadă pe-o bancă în pripor!
O poză îngălbenită e astăzi mărturie!
Zâmbind prin ceața vremii, cu taine doi bunici
O clipă suspendată! O clipă ce mă știe,
O amintire caldă, pe-al inimii prichici!
