Viața… visul efemer

0
60
Fotograf: Iosif Ciunterei

Autor: Claudiu Văduva

Mă împinge dorul spre casa părintească
Unde toți ai mei nu-mi mai zâmbesc din prag,
Acum sunt îngeri buni în lumea lor cerească
Iară eu… un călător, rămas fără regat.

Cu trupul ostenit de anii ce-mi trecură
Mă îndrept agale cu pasi timizi și grei,
Privesc spre casa sfântă și văd în bătătură
Eroul meu din basme… solitarul tei.

Aș vrea să merg la el, să pot să ii vorbesc,
Să-i strâng în brațe ramul de secetă bătut,
Să-mi povestească dânsul, cu graiul său domnesc
Toată întâmplarea din vremea ce-a trecut.

-Mărite tei, spune-mi acuma! Când frunza ta e verde
Și floarea dă să coacă sub soarele ceresc,
Mai vin copiii popii să mai stea de veghe
Sub fereastra mândrei pe care o iubesc?

În Sâmbăta Mare se mai simte-n oală
Mirosul de sarmale ce mama pregătea?
Preotul Costache se mai duce-n scoală
Să ne invete ruga? Off, cât imi plăcea!!!

De fata dăscăliței, mai știi ceva, ori ba?
Se zice că ar fi o doamnă la cetate,
Ar fi uitat demult că numai dumneata
Îi vegheai amorul până târziu în noapte.

Îmi ninge peste suflet când privesc în urmă.
Bătrâne tei, cu toții sunt stele sau mister,
Am înteles cu greu că moartea e stăpână
Și își întinde brațul până departe-n cer.

În orizontul vieții, nimic nu mai străluce.
Nici luna cea făloasă, nici soarele torid,
Mă simt ca un sihastru ce-și făurește-o cruce
Dintr-un stejar de piatră, crescut pe-un câmp arid.

Mărite tei, eu sunt bătrân de-acuma
Și inima îmi bate tot mai încet în piept,
Aș vrea să spui povestea… așa, ca-ntotdeauna,
Că vremea nu mă lasă și nu am timp s-aștept.

-A fost demult, îmi amintesc… în cele zile sfânte
Din primăvara vieții când focul viu trosnea,
Aprins de feți frumoși ce se strângeau să cânte
La fetele din sat ce glasul le-asculta.

Îmi amintesc de-ai tăi… ce flori frumoase aveau!!!
Cum le îngrijeau sărmanii ca pe comori divine,
În zorii dimineții stăteau și mă priveau,
Râzând de-a mea coroană, cea plină de albine.

O știu și pe Ilinca, fata dăscăliței,
Cu părul ei de foc și ochii ca de cer,
Mi-o amintesc râzând în capătul uliței,
Râdea fără încetare și fără de mister.

De preotul Costache nimic nu se mai știe.
A plecat sihastru pe o altă glie,
Ne-a lăsat mult dor și ruga învățată
Și la ai săi copii, steagul negru-n poartă.

Totul s-a schimbat… nimic nu e la fel!
Eroii tăi de ieri sunt stelele pe cer,
Îmbătrânim cu toții în urme de mister
Că toate sunt în viată… un vis prea efemer.

Adaugă mai jos un comentariu cu ajutorul Facebook